banners

Amintirea nepreţuită a primului meci pe stadion (partea a 2-a)

vineri, 8 septembrie 2017, ora 13:17. Publicat de Cristian C.

 

minge

Continuăm seria cronicilor scrise de către cititorii noștri, cronici în care ni se descriu amintirile primelor momente petrecute pe un stadion de fotbal. Așadar…

  • Rapid Bucureşti – Steaua Bucureşti 2-8 (03.05.1989)

Primăvara lui ’89…

Aveam o vârstă fragedă, de-abia devenisem elev în toamna anului precedent. Începusem de vreo doi ani să iau contactul cu fotbalul, de prin ’87. Tata, fiind stelist, automat am devenit şi eu. Îmi amintesc şi “parfumul” sărac al acelor vremuri, în care spărgeam cel puţin o minge “de 35” pe săptămână, în spatele blocului. Iar când un vecin mai “înstărit” apărea cu un “Artex”, ne simţeam cel puţin la fel de grandioşi ca Hagi, Lăcătuş, chiar Maradona, imaginându-ne cum ne ovaţionează tribunele pline, văzute până atunci doar la televizor.

Mi-aduc aminte de acea zi cu nostalgie. Acea zi în care am simţit prima dată mirosul ierbii şi freamătul tribunelor. A fost ziua în care tata m-a dus pentru prima dată pe un stadion de fotbal, chiar dacă locuiam relativ aproape de fostul 23 August. Steaua se pregătea să întâlnească Rapidul, atunci la retrogradare.

Toată lumea vedea acest meci ca pe un antrenament (ceea ce a şi semănat, având în vedere că s-a terminat 8-2) înaintea finalei cu marele Milan, al lui Rijkaard, Gullit şi Van Basten.

De fapt, oamenii au venit într-un număr atât de mare la stadion, tocmai ca să ureze succes echipei ce avea să dispute, în următorul meci, finala Cupei Campionilor Europeni. Se spune că au fost peste 100.000 de spectatori la acel meci, stadionul având, la acea vreme, capacitate de 80.000 locuri.

Cea mai frumoasă senzaţie a fost când am auzit vuietul tribunelor, în timp ce urcam treptele ce duceau către peluză. Începusem să grăbesc paşii, parcă aş fi urcat câte 10 trepte deodată. Şi apoi, îmi amintesc senzaţia de explozie de fericire, când am ajuns la capătul treptelor, în momentul în care am văzut tot stadionul în jurul meu. Senzaţia asta mi-a rămas multă vreme, la toate meciurile la care am fost ulterior.

Un lucru haios pe care mi-l amintesc e că l-am întrebat pe tata de vreo 2-3 ori unde este comentatorul sau de ce nu vedem golurile în reluare. (Cronică scrisă de Ionuț Dumitrașcu)

Rapid București, sezonul 1988-1989

Rapid1989

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

  • Oţelul Galaţi – Politehnica Timişoara 6-3 (09.04.1994)

Dacă ar fi să îl cred pe cuvânt pe tata, cred că acesta nu a fost primul meci al Oţelului la care am asistat. Cu siguranţă, însă, este primul despre care îmi aduc aminte.

Aveam patru ani, neîmpliniţi, şi mergeam la stadion cu tata, care mă purta „în cârcă”, ca să pot vedea mai bine. Universul meu era cu totul altul la acea vârstă şi prea puţine înţelegeam eu din tainele fotbalului. În capul meu erau două lucruri clare: părinţii mă îmbrăcau bine ca să nu răcesc din cauza vântului, iar locul în care mergeam era foarte aglomerat. Oamenii mari ţipau, vânzătorii ambulanţi împărţeau seminţe direct din sacoşă şi atmosfera era zgomotoasă. Era o gălăgie mai mult haotică, fără să aibă ceva de-a face cu mai târziu apărutele cântece de galerie.

De la acel meci ţin minte două lucruri: a fost prima dată când am auzit cântecul „Dunărea Bătrână ne-a învăţat…”, cel de-al doilea fiind faptul că tata mi-a spus să fiu atent la portarul advers. N-am înţeles atunci de ce! Anii trecând, am făcut un „research” şi am aflat că era vorba despre Petru Turcaş, fotbalist ce îşi făcea debutul în Divizia A între buturile Politehnicii Timişoara. Trebuie să fi fost un debut de tristă amintire din moment ce a primit şase goluri într-un meci. Deci ştia taică-meu de ce se uita el la un portar debutant: îi aştepta greşelile, în speranţa că Oţelul va obţine un rezultat bun.

Până la urmă, finalul acelei ediţii de campionat avea să fie trist şi pentru Oţelul şi pentru Poli, cei din urmă retrogradând, iar Oţelul terminând cu greu deasupra liniei roşii. Tot stadionul avea o obsesie pentru un anumit jucător: Valentin Ştefan, al cărui nume îl strigau şi ale cărui atingeri de balon le aclamau constant. Ulterior am început să conştientizez importanţa lui ca jucător în istoria clubului Oţelul Galaţi, el fiind unul dintre cei mai emblematici căpitani pe care echipa mea de suflet de la malul Dunării i-a avut vreodată.

În concluzie, pot spune că amintirile mele despre acea partidă sunt puţine şi vagi, dar cu siguranţă a fost impulsul care m-a împins de la spate şi m-a urmărit pe tot parcursul copilăriei, adolescenţei şi al tinereţii, dându-mi dorinţa de a-mi urma echipa acasă şi în deplasare. Aşa cum se spune în rândurile suporterilor din peluza gălăţeană, cred că acel meci a fost momentul când mi s-au aprins şi mie sentimentele pentru Oţelul, datorită „flăcării dintre furnale, care arde-n continuare”. (Cronică scrisă de Andrei Ferendino)

Oțelul Galați, sezonul 1993-1994

otelul1994

Articol realizat de Liviu A. – Revista Ultra’

Lasă un răspuns

EnglishFrenchGermanItalianPortugueseRomanianRussianSpanish
coming soon