banners

Amintirea nepreţuită a primului meci pe stadion (prima parte)

miercuri, 30 august 2017, ora 20:27. Publicat de Cristian C.

minge

Primul meci.

Primul contact cu stadionul.

Prima și prin asta poate cea mai puternică experiență ca intensitate alături de cei de care te leagă aceleași culori și care sunt ai tăi, indiferent cât de diferiți sunteți unii de alții.

Prima dată când ai simțit că îți intră pe sub piele acel ceva care până atunci părea ceva nesemnificativ, dar care te-a urmărit apoi toată viața și a devenit parte din tine: clubul favorit.

În urmă cu puțin timp, o simplă postare de pe pagina noastră îi invita pe interlocutori să rememoreze primul meci la care au asistat pe stadion. Ulterior, postarea a devenit prilejul enumerării unei lungi serii de meciuri memorabile, de amintiri deosebite și de întoarcerea pentru o clipită spre vremuri la care privim cu jind acum, vremuri în care pasiunea de pe teren și din tribune era incomparabilă cu ceea ce regăsim azi pe stadioane, vremuri în care stadioanele se umpleau și în care emoțiile generate de fiecare meci atingeau cote paroxistice uneori, vremuri în care clasamentul era înțesat de echipe istorice și aproape fiecare etapă ne oferea câte un derby sau măcar un meci cu un adversar de mare tradiție. În concluzie, vremuri care ne-au făcut să ne îndrăgostim iremediabil de fotbal și de echipele noastre, pe care le-am urmat apoi într-un lung periplu ce încredințăm că pentru mulți dintre voi este fără sfârșit.

Astfel, datorită sutelor de reacții și a amintirilor frumoase, precum și a faptului că deși în comentarii se enumerau meciurile a zeci de echipe din țară, fiecare având rivalitățile ei, nimeni nu a simțit nevoia de a strica momentul și s-a dovedit că indiferent de echipe, culori și rivalități, în esență ne unesc aceleași valori și suntem adepții aceluiași curent și fenomen, am hotărât să dezvoltăm acest subiect frumos printr-un articol, încurajându-ne în acest sens și sugestia unora dintre voi.

Un articol care să abordeze prin istorisirea voastră primul meci la care v-ați urmărit echipa, prima dată când ați luat calea stadionului, primele emoții și trăiri care v-au făcut să reveniți la nesfârșit pe arena din urbea locală.

Am invitat în acest sens câte un fan al fiecărei echipe să povestească acest moment, încercând un articol scris de cititorii noștri pentru cititori, un articol în care fiecare să aibă calitatea de redactor și să-și împărtășească experiența. Unii dintre cei chestionați au fost mai generoși în povestire, alții s-au mai “zgârcit” cu amănuntele și cuvintele, iar alții n-au mai răspuns deloc apelului, ceea ce face ca unele echipe să nu fie reprezentate în articol, din păcate, deși am tot încercat să facem un material cât mai amplu și mai bogat în echipe. Finalmente, a ieșit un articol foarte reușit, prin prisma diversității echipelor abordate și a vremurilor total diferite în care s-au desfășurat aceste partide. Am ordonat aceste meciuri cronologic, pentru a păstra șirul poveștii mai bine și pentru a face trecerea treptată dintr-o perioadă în alta.

Vă invităm în continuare să aprofundați aceste rânduri și facem un apel către toți că, indiferent prin câte ați trecut și unde v-au dus drumurile, să nu uitați niciodată că a fost odată când echipa voastră vă era cel mai drag și de preț lucru și că era de neconceput să nu fiți în fiecare moment alături de ea. Să nu uitați niciodată că aceasta se susține numai de pe stadion, acasă și în deplasare. Și mai ales, să nu uitați niciodată că față de suporterii altor echipe va diferențiază culorile, dar în genere vă unește același stil de manifestare și aceleași trăiri. Lecturare plăcută!

  • Dinamo Bucureşti – Hamburg SV 3-2 (19.10.1983)

Să încep cu zilele premergătoare meciului din 19 octombrie. Era agitaţie mare în casă, Dinamo tocmai trecuse în septembrie de Kuusysi Lahti şi agitaţia era în toi. Tatăl şi fratele meu mai mare (cu 9 ani) se interesau de bilete. Eu pricepeam mai greu ce se întâmplă, aveam 8 ani, mă preocupau ţevile cu cornete şi schimburile de surprize . Cu toate că tata lucra în cadrul Ministerului de Interne, nu prea se descurca cu procurarea de bilete sau invitaţii, nu era un tip prea băgăcios. Într-un final a făcut rost de bilete, fericire mare, mama, tata, fratele meu, erau în extaz, nu mai conta nimic altceva. În tot acest timp, am înţeles cât de mult conta pentru ei, începusem să simt furnicături pe piele când îi auzeam vorbind despre marele meci. Doar Hamburg era deţinătoarea trofeului.

Ziua meciului m-a căpiat, era o agitaţie doborâtoare. Tata reuşise în ultimul moment, cu o „atenţie” unui superior, să se sustragă de la măsurile de ordine şi să-şi ia liber pentru meci, fratele meu era plin de vopsea pe mâini, mama pregătea negrese, era haos.

Când am plecat spre stadion, am crezut că s-a terminat. Nu, nu s-a terminat. Eram uimit de pasiunea oamenilor, de optimismul lor, era ceva de vis. Cântece, scandări, oamenii îşi depănau amintiri, de vis. Priveliştea marelui stadion m-a lăsat mut. L-am întrebat pe tata al cui este stadionul, el mi-a răspuns „al nostru, în seară asta este al nostru”.

În tribune totul era o nebunie, oamenii în maiouri, la bustul gol, chiar dacă era destul de rece, trăiau cu atâta pasiune, încât nu eram în stare să-mi dau seama ce se petrece. Momentul golurilor a fost fantastic. Eram înconjurat de burţi, mâini şi picioare şi nu mai vedeam nimic. Totuşi, nu cred că ăsta a fost începutul. Din ’86 am început să fiu prezent la meciurile din Ştefan cel Mare, chiuleam de la şcoală şi săream gardurile prin spate, pe la velodrom, iar dacă ne prindeau miliţienii, se rezolva repede. Ne dădeau mături şi băgam „sectoare” pe aleile din parcul sportiv. Ne convenea, aşa puteam fi prezenţi în tribune .

Prima deplasare, a fost prin ’92 la Bistriţa, un 1-1 urât. Eee, vreau să spun că toate aceste evenimente au avut un impact pozitiv în viaţa mea. Am cunoscut oameni, am legat prietenii, am învăţat multe despre oameni, despre importanţa noastră în societate. Am învăţat să-mi asum ceea ce fac şi să nu las niciodată capul plecat. Important este să nu ne pierdem şi să nu picăm în extrema negativă, cea care face victime, nu avem nevoie de aşa ceva. Poate că dacă am fi mai uniţi, sistemul nu ar mai trece aşa uşor de noi. Să nu înţelegem greşit noţiunea de ultras, ultras nu este hooligans. Dragostea, pasiunea pentru echipa ta, pentru culori, nu trebuie să ne arunce într-o bătălie prin care să îngropăm frumuseţea acestui mod de viaţă. Nimic nu-ţi poate da toate acele sentimente ce le trăieşti alături cu camarazii în peluze şi în deplasări. Acolo râzi, plângi, iubeşti şi urăşti, acolo eşti liber. Cei ce vin din urmă, trebuie să înţeleagă că pasiunea pentru culori şi echipă nu este o afacere, aşa cum, din păcate, procedează unii. Ei trebuie să ducă mai departe istoria. Vorba aia: trec anii, îmbătrânesc golanii! Mi-a făcut mare plăcere şi este de lăudat iniţiativa voastră. RESPECT (Cronică scrisă de Gigi Jianu)


–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

 

  • Politehnica Timişoara – Atletico Madrid 2-0 (19.09.1990)

Prima dată când am fost pe stadion a fost acel magnific Politehnica Timişoara – Atletico Madrid, încheiat cu scorul de 2-0 (goluri Bungău şi Octavian Popescu), în anul 1990. A fost un meci jucat în faţa a 40.000 de spectatori, una din cele mai mari victorii din istoria clubului nostru. La retur, Atletico a reuşit să câştige doar cu 1-0, astfel că Politehnica a reuşit o mare surpriză şi s-a calificat în turul următor.

Deşi eram mic şi aveam doar 3 ani, îmi aduc perfect aminte de scările urcate împreună cu tatăl meu pe 1 Mai, numele vechi al stadionului, actualul ”Dan Păltinişanu”.

Deşi eram prea mic pentru a înţelege fenomenul, pot spune că euforia de acolo mi-a rămas bine întipărită în minte şi parcă o revăd ori de câte ori merg pe stadion. Îi mulţumesc tatălui meu care a contribuit la educaţia mea fotbalistică şi pe care îmi doresc să o transmit şi eu copiilor mei, atunci când îi voi avea, bineînţeles.

Şi ca să închei aşa cum se cuvine, în 2002 a fost prima mea deplasare la Oradea, la un meci cu FC Bihor, încheiat 2-3 pentru Poli, cu 2000 de suporteri în tribune. Chiar şi acum îmi aduc aminte că era într-o zi de joi şi am chiulit de la şcoală, doar să fac cumva să merg cu prietenii mei cu autocarul la Oradea, să o vedem pe Poli.

Sper din suflet să revină acea atmosfera incredibilă de pe majoritatea stadioanelor din ţară, pentru că doar împreună mai putem face ceva pentru ce a mai rămas din fotbalul românesc. O seară frumoasă! (Cronică scrisă de Alexandru Zoran)

Articol realizat de Liviu A. – Revista Ultra’

Lasă un răspuns

EnglishFrenchGermanItalianPortugueseRomanianRussianSpanish
coming soon